Mantia zdrenţuită: o palmă zdravănă peste râturile unor sute de infractori de partid şi de stat
Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a. Bătrânul despre care vorbesc nu-l mai avea, dar păstrase, cine ştie cum, mantia de ceremonie. De fapt, o parte din ea.
Era, zău – cel puţin noi aşa credeam – un personaj absolut bizar. Îmbrăcat mai tot timpul într-o uniformă militară veche şi peticită, avea, în unele zile, începând din jurul gâtului şi până dincolo de umeri, şi rămăşiţele unei pelerine care, demult, probabil că fusese albă. Bântuia, practic în fiecare zi, în preajma unei cârciumi aflată chiar la colţul dintre Strada Aviator Sănătescu şi Strada Locotenent Aviator Gheorghe Stâlpeanu, la doar doi paşi de Piaţa Domenii. Mai căra lăzi cu sticle ca să rostuiască niscaiva bănuţi, mai bea câte-o cinzeacă şi fuma câte-o ţigară ieftină. Treceam pe lângă el zilnic, atunci mergeam la şcoală, în clasele mici (cred că eram, atunci când s-a petrecut episodul despre care vorbesc, deja în clasa a doua). Locuiam pe atunci pe Strada Câmpina (azi îi zice Constantinescu Alexandru), care leagă Biserica Caşin de Piaţa Domenii. Nici eu, nici prietenii mei nu-l prea suportam, to put it mildly, deşi omul în cauză, deja bătrân, nu ne făcuse niciodată nimic. Aşa că, atunci când nu aveam nimic mai bun de făcut, strigam după el tot soiul de mici răutăţi. Asta a văzut, într-o zi oarecare, şi şoferul din vremea aceea al tatălui meu, un plutonier-major extrem de calm şi, cât îl ţineau curelele, extrem de politicos. S-a prăpădit acum câţiva ani subofiţerul în cauză şi mi-l amintesc ca fiind, de facto, ani în şir, un fel de membru al familiei noastre, aproape ca un unchi. În ziua respectivă, când ne-a surprins, întâmplător, alergând în jurul bătrânului ce purta rămăşiţa de pelerină albă, şoferul în uniformă s-a enervat, brusc, până s-a înroşit la faţă şi au început să-i tremure şi mâinile ca nişte lopeţi. Şi mi-a zis că am mare noroc că nu-s copilul lui, căci aprigă bătaie aş fi mâncat pentru că l-am necăjit pe acest bătrân. Am ajuns acasă cât se poate de contrariat, şi am decis să-ntreb pe cineva ce şi cum îi cu bătrânul despre care povestesc aici. Mama era în spital, operată pe rinichi, aşa că n-o puteam întreba. Taică-meu s-a enervat, şi el, încă şi mai rău decât şoferul, atunci când i-am povestit episodul şi l-am întrebat de ce n-am voie, totuşi, să-l necăjesc măcar aşa, niţel, pe bătrânul cu rămăşiţe bizare de pelerină albă, dar am voie să mă caţăr pe gardul de la grădina-cinema Unirea şi să strig, în mijlocul filmului, împreună cu prietenii, Pensionarii, cu faţa la pereteeee!. Mi-a zis tata că e absolut îngrozitor ce-am făcut; şi că n-ar fi rău să-l caut pe bătrân şi să-l rog să mă ierte că-l tot sâcâim. Mai mult n-a apucat să-mi spună, fiindcă a plecat, în grabă, înapoi la el, la cazarmă. Aşa că m-am dus pe capul bunicului, cu gândul că măcar el mă va lămuri. Şi bunicul, deşi mai totdeauna very user-friendly, s-a enervat, la rându-i, încă şi mai rău decât tata. După ce s-a mai liniştit, mi-a spus că bătrânul cel bizar nu trebuie nicicum deranjat, precum şi că bucata de pelerină zdrenţuită merită, împreună cu cel ce-o purta, „mai mult respect decât poate înţelege, of, Doamne, un copil de nici opt ani”.
Traducând din română în română
Sunt acum ajuns la o vârstă care-i cu exact 50 de ani mai mare decât cea pe care-o aveam la vremea episodului relatat mai sus. Între timp, am aflat şi că pelerina cea zdrenţuită, odinioară albă, era o parte din uniforma de ceremonie a celor care primiseră Ordinul Mihai Viteazul. În cazul bătrînului nostru, asta se întâmplase pe frontul de Est. Fuseseră mai mulţi fraţi în familie şi plecaseră, cu toţii, voluntari, în războiul pornit, iniţial, pentru recuperarea Basarabiei. După ce fraţii i-au murit, doi dintre ei la Stalingrad, pe cât ştim, omul despre care vorbim a căpătat o îndârjire şi un curaj absolut remarcabile. A fost decorat, prin urmare, cu Virtutea Militară. Apoi a fost avansat, în mod excepţional, la gradul de sublocotenent. Cel puţin aşa povesteau bătrânii de prin cartier, atunci când nu se încăpăţânau să fie extrem de evazivi. Omul despre care vorbesc aici a continuat, pe cât mi s-a povestit, să fie un monument de curaj absolut incredibil şi a primit, în final, Ordinul Mihai Viteazul. A primit şi cele 25 de hectare de pământ cuvenite, conform legii. Apoi a venit regimul comunist şi pe eroul nostru de război l-au săltat într-o zi, de acasă, nişte zdrahoni în haine de piele şi l-au dus. A stat în puşcărie, pe cât ştim, mai mulţi ani în şir: luptase, nu-i aşa, contra URSS, era în mod evident şi chiabur (vezi lotul cu care fusese împroprietărit pentru fapte de vitejie) şi, în plus, avea „gura cam mare” şi tot cârtea contra regimului Dej.
Bătrânul în cauză a murit cu tare mulţi ani în urmă, singur-cuc: fraţi nu mai avea, părinţii îi muriseră, şi ei, încă de prin 1942 sau 1943, iar soţia îl părăsise pe când el stătea în puşcărie. Acum, ţara pentru care au murit toţi fraţii lui şi pentru care el însuşi a săvârşit fapte de poveste (ştii, Mihai Viteazul nu se dădea niciodată pe pile, ci doar pentru fapte cu totul excepţionale şi foarte reale de bravură) e năpădită – şi cvasi-continuu violată şi sufocată – de politicieni de toate culorile care sunt fie demagogi greţoşi, fie sunt hoţi ordinari (fie, mai des, sunt şi una, şi alta). Iară noi, ca proştii, vom merge la vot pe 11 decembrie, gândindu-ne, în cel mai bun caz, să alegem, iarăşi, „răul cel mai mic”. Ce-ar mai fi de zis? Mai nimic, doar că azi e chiar 1 Decembrie. Aşa că la mulţi ani tuturor, prieteni ai mei, de Ziua Naţională! La mulţi ani, România!
