Plăcintă ‘irlandeză’ de vară, variantele 3.0 şi 4.0 – cu fructe, ghimbir, bitter şi mozzarella
Abia scoasă din cuptor, după cam 50 de minute de coacere
Mai întâi, iată ingredientele de care ai nevoie: ceva făină (aproape trei căni mari), unt (un pachet întreg), smântănă (cel puţin un sfert de cană mare), zahăr (câteva linguri zdravene, umplute cu vârf), scorţişoară. Şi amestec pentru wok, din lămâie şi ghimbir. Pentru varianta 4.0 ai nevoie şi de mozzarella (sunt în hipermaketuri nişte pungi cu mozzarella gata mărunţită. 200 de grame îţi ajung). Ai nevoie şi de fructe. În varianta de aici, eu am folosit 5 mere de mărime medie (poloneze; de o vreme cumpăr des mere din acestea, fiindcă m-au enervat rău sancţiunile impuse Poloniei de către Rusia lui Putin; am şi scris, în primăvară, despre asta, ca şi despre ce se poate întreprinde împotriva agresivităţii iresponsabile şi intolerabile a regimului neo-imperial al lui Putin – vezi textul la adresa de Internet http://www.lapunkt.ro/2015/03/25/vitamine-pentru-putin-multe-mere-poloneze-zemoase-si-acrisoare/), 4 pere tari (cumpărate de la Piaţa Râmnicu Sărat; e cam departe de mine, dar merg acolo cât de des pot, sunt preţuri mult mai bune decât în toate pieţele din zona centrală), vreo 12 prune mărişoare şi tari (de la Piaţa Norilor, unde merg mult mai des, mai ales dacă vreau pepeni, roşii sau castraveţi), ca şi o cană mare, plină-ochi cu
Aluatul, înainte de a fi pus în frigider
merişoare (din congelatorul unor prieteni; dacă nu ai decât merişoare uscate, de la magazin, lasă-le cel puţin 20 de minute în apă; sau în coniac). Mai ai nevoie şi de niţel bitter (sau vin alb, dulce). Şi, poate, de câteva cupe de îngheţată, precum şi câteva frunze de mentă proaspătă, ca de niţel zahăr vanilat.
Mai întâi faci un aluat dintr-o ceaşcă şi jumătate de făină de orice tip, amestecată cu încă trei sferturi de cană mare de făină (aceasta să fie neapărat din varianta cea mai fină, pentru prăjituri), o jumătate de linguriţă de sare, o lingură de zahăr, cu vârf, un pachet de unt (eu îl prefer pe cel mai gras din cele produse de Napolact), smântână (cam un sfert de cană mare, de ceai), 3 linguri de ulei (sau niţică untură de gâscă, dacă ai la îndemână), şi ceva zeamă de lămâie (un sfert sau o jumătate de linguriţă). Frămânţi bine-bine, într-un bol, până obţii un bulgăre mărişor şi omogen. Acesta trebuie lăsat la frigider, cam 45 de minute (dacă eşti tare pe grabă sau simţi, pur şi simplu, că te pândeşte hipoglicemia galopantă, scurtezi mult acest interval, aşezând aluatul direct în congelator, dar numai vreo 10 sau 15 minute).
Amestecul de fructe, înainte de a pune merișoarele, făina, scorțișoara și amestecul pentru wok, cel cu ghimbir
Fructele se spală bine, iar merele şi perele se curăţă de coajă. Prunele le tai în două, pe lung, şi le scoţi sâmburii. Şi cu merele şi perele faci la fel. Apoi toate acestea se taie în felii ceva mai subţiri, iar acestea în bucăţele mai mici. Şi se amestecă bine într-un vas, împreună cu merișoarele, o jumătate de lingură (rasă, nu cu vârf) de scorţişoară, o jumătate de ceaşcă de zahăr şi două linguri de făină. Eu am folosit şi o jumătate de lingură (tot rasă) de amestec pentru wok (găseşti pacheţele de câte 25 de grame, de la Delhaize) din lămâie şi ghimbir (e cam sărat, dar nu contează: în prăjitură e mult zahăr, iar fructele sunt de asemenea dulci), precum şi cam o treime sau o jumătate de cană mare de bitter (Carpaten de la Zarea, de exemplu, care pentru scopul nostru e cât se poate de OK). Toate acestea se amestecă bine şi se lasă la frigider, măcar un sfert de oră.
Aluatul se scoate de la rece şi se întinde cu un sucitor de lemn, pe o suprafaţă plană, acoperită cu făină din cea mai fină. Din el, cam două treimi îţi trebuie pentru a obţine o foaie circulară mărişoară, cu care acoperi fundul şi laturile unui vas de Jena. Nu te speria dacă se rupe. Poţi lipi uşor la loc, aluatul e exact ca o plastilină. Apoi scoţi fructele de la frigider, le scurgi printr-o strecurătoare, dar fără să le presezi, şi le torni în vasul de Jena. Din aluatul rămas
Chiar înainte de a acoperi definitiv plăcinta cu capacul din aluat
construieşti un capac circular, cu care acoperi totul; şi ai mare grijă să lipeşti cât mai bine, prin presare repetată cu degetul, capacul acesta de foaia cealaltă de aluat. Dacă vrei, ornezi capacul plăcintei (eu am folosit tot merişoare, după cum se vede). Acesta trebuie înţepat bine cu o furculiţă, în cât mai multe locuri, astfel încît aburii care se ridică din amestecul de fructe să poată ieși uşor, atunci când totul începe să dea în clocot. Pui apoi vasul de Jena în cuptorul de la aragaz, la foc tare pentru, 10 minute. Apoi dai focul mai încet, pentru încă o vreme. Cu totul, plăcinta stă la cuptor cam 45-50 de minute (sau până capacul de deasupra se rumeneşte frumos). În mod normal, atunci când culoarea marginilor plăcintei noastre – acelea de la îmbinarea deja descrisă a foii de aluat care căptuşeşte vasul de Jena şi capacul, tot din aluat – începe să vireze, rapid, spre o nuanţă tot mai apropiată de maro închis, totul e gata. Pentru varianta 4.0, pe la jumătatea coacerii, scoţi vasul din cuptor şi presari peste plăcintă un strat uniform de mozzarella gata mărunţită. Eu prefer această variantă, dar acum am pregătit plăcinta mai simplă (adică varianta 3.0), asta fiindcă am uitat să cumpăr mozzarella şi mi-a fost apoi cu mult mult prea lene ca să mai să ies în vipia cruntă de la amiază. Cu destulă mozzarela, totul e mai aproape de ideea de fel de mîncare (main dish). Fără mozzarella, obţii un desert extrem de
În cuptor, după vreo 20 sau 25 de minute, începând să prindă culoare
săţios. Varianta 3.0, cea de desert, o puderzi din belşug cu zahăr vanilat, când o scoţi defintitiv din cuptor; şi se poate mînca cu îngheţată (eu n-am voie îngheţată, are prea mult zahăr şi nu-mi dă voie domnu’ doctor; dar nu contează, mănânci tu, sper, şi pentru mine!) şi acoperită cu un sosuleţ simplu, preparat, pe foc mediu, în doar cîteva minute, din zeama de fructe recuperată după scurgerea prin sită (vezi deasupra), amestecată bine cu încă o lingură (sau o lingură şi jumătate, cel mult) de făină. Dacă ai răbdare (eu n-am avut, de data asta) şi îţi place gustul, presari deasupra şi câteva frunze de mentă proaspătă, tăiate foarte-foarte mărunt.
Am un prieten care detestă din rărunchi ghimbirul (ceea ce nu mi-a spus, din păcate, în timp util); dar nu contează, tot a mâncat, rapid de tot, o porţie fierbinte şi mare cât pentru elefanţi (desigur, dacă elefanţii ar avea norocul să fie, vreodată, îndopaţi cu
O felie încă fierbinte, cu sos și zahăr vanilat; dar, vai, fără înghețată!
aşa ceva). Numai pentru că e un om foarte cumpătat, atunci când vine vorba de mâncare, nu şi-a pus şi o a doua porţie. Dar pe alţii, din fericire (vezi inclusiv cazul meu), aroma şi culoarea plăcintei nu-i lasă din gheare pînă când nu mai rămâne, nici în vasul de Jena şi nici pe farfurie, nici măcar o bucăţică. Vezi şi tu dacă-i aşa!
P.S. Cel mai interesant, la plăcinta aceasta, e faptul că aromele fructelor nu se amestecă niciodată întru totul; fiecare înghiţitură poate avea, deci, un gust uşor diferit de cea precedentă. Cei cărora nu le plac băuturile amărui ar putea să fie deranjaţi, cred, de gustul de bitter, care se simte binişor. Într-o astfel de situaţie, poţi folosi, de exemplu, ceva vin alb, dulce sau chiar foarte dulce (ştiu eu unul moldovenesc, aproape ca siropul).
